Să râdem sau să plângem?
Într-o lume în care absurdul pare să fi devenit norma, întrebarea „Să râdem sau să plângem?” capătă o greutate aparte. Călin Georgescu, un personaj care a reușit să strângă în jurul său o adevărată armată de susținători, a fost mutat de la București la Buftea, ca și cum acest lucru ar schimba cu ceva esența sa. Prima sa apariție acolo a fost marcată de un preot care a decis să bată clopotele, un gest care, în contextul actual, pare mai degrabă o glumă proastă decât un semn de respect.
Ritualuri bizare și idolatrie
Într-o secvență virală, Diana Șoșoacă, îmbrăcată în alb, ridică capacul unei colivii din care zboară porumbei albi, rostind cuvinte de pace. Oare ce fel de pace poate aduce o astfel de scenă? Râsul devine inevitabil, dar nu toată lumea se amuză. Susținătorii lui Georgescu își manifestă iubirea cu o intensitate care ar face invidioși chiar și cei mai fervenți fani ai idolilor pop.
Idolatrie și nostalgie
Este îngrijorător să observi cum o parte din populația României simte nevoia de a transforma un om într-un idol, un demiurg deasupra umanității. Dacă Georgescu ar ajunge vreodată președinte, am putea evoca cu nostalgie „epoca de aur” a lui Ceaușescu, când mulți credeau sincer că „stejarul din Scornicești” era un mare om de stat. Această nostalgie nu este decât o iluzie, o amintire distorsionată a unei realități care a fost, de fapt, o tiranie mascată.
Umorul pierdut
Ne-am pierdut simțul proporțiilor și al umorului? Balivernele lui Georgescu sunt comice, iar istericalele lui Șoșoacă sunt de-a dreptul hilare. În loc să râdem, vedem cum reporterii se înghesuie să le pună microfoanele aproape, ca și cum fiecare cuvânt ar fi o revelație. Bărbați cu ochii umezi de emoție și femei care strigă cu entuziasm sunt imaginea unei societăți care a uitat ce înseamnă penibilul.
Absurditatea realității
În loc să ne amuzăm de Georgescu și Șoșoacă, ne îndreptăm atenția spre „Mucușor”, primarul Nicușor Dan, și râdem de stângăciile sale. Este un râs al repetenților care, din băncile din spate, își permit să ridiculizeze premiantul clasei. Râsul devine o formă de evadare dintr-o realitate care devine din ce în ce mai absurdă, iar simpla menționare a cuvântului „muci” pe rețelele sociale declanșează hohote de râs.
Tristețea din spatele veseliei
„Ce țară veselă”, ar putea exclama cineva, neștiind câtă tristețe se ascunde în spatele acestei veselii de fațadă. Râsul devine un mecanism de apărare, o modalitate de a face față unei realități care, de fapt, ne îngrozește. Într-o societate în care aberațiile sunt la ordinea zilei, este esențial să ne întrebăm: unde ne îndreptăm?
Sursa: www.ziaruldeiasi.ro/stiri/sa-radem-sa-plangem–1801947.html
