Mâna-ntinsă nu reduce sărăcia, ci o adâncește. O posibilă soluție vine de la antipozi
Reducerea sărăciei reprezintă o temă centrală atât pentru economiști, cât și pentru politicieni. De-a lungul anilor, diverse soluții au fost propuse pentru a atinge acest obiectiv, fiecare având avantaje și dezavantaje. În România, în special în ultimul deceniu, s-a adoptat strategia „wage-led growth”, care vizează creșterea economică prin majorarea salariilor. Această abordare a fost intens promovată de Partidul Social Democrat (PSD), fiind susținută de economistul Cristian Socol de la Academia de Studii Economice din București. Totuși, această teorie a fost contestată de specialiști, inclusiv de cei din cadrul Băncii Naționale a României (BNR), încă din 2019, având ca rezultat o expansiune a cheltuielilor statului în perioada guvernului Ponta, care, paradoxal, se considera cel mai liberal dintre social-democrați.
În 2024, cheltuielile publice au atins cote alarmante, iar veniturile au scăzut dramatic, ceea ce a dus la o situație economică precară. Această strategie a generat o iluzie temporală de prosperitate, dar în final a condus la instabilitate financiară, transformând România într-un potențial subiect de retrogradare pe piețele internaționale.
La rândul său, guvernul de tranziție condus de Bolojan a adoptat măsuri imediate, printre care creșterea taxelor, pentru a se conforma cerințelor creditorilor. Deși această soluție a fost prezentată ca fiind imperativă, logica sugera că o reducere a cheltuielilor ar fi fost, de asemenea, necesară. Opoziția față de tăierile bugetare a venit nu doar din partea PSD, ci și din interiorul propriului partid, PNL, ceea ce a complicat și mai mult procesul de reformă.
Pe de altă parte, Argentina sub președinția lui Javier Milei este un exemplu elocvent de reforme radicale reușite. Această țară a experimentat crize economice severe, iar aproximativ jumătate dintre cetățeni trăiau sub pragul sărăciei. Milei, prin măsuri instantanee și drastice, a redus cheltuielile statului și a diminuat intervențiile economice guvernamentale. Rezultatul acestor acțiuni a fost uimitor: rata sărăciei a scăzut semnificativ, inflația s-a redus, iar bugetul a început să genereze surplus.
Experiența Argentinei subliniază faptul că soluțiile la problemele economice nu constau întotdeauna în majorarea impozitelor, deși aceasta poate părea o soluție pe termen scurt. În schimb, reformele structurale care vizează reducerea cheltuielilor publice și dereglementarea sunt mai eficiente pe termen lung. Este evident că fondurile publice, în loc să genereze noi resurse, se transformă adesea în cheltuieli inutile, care nu sprijină economia locală. În România, majorările salariale nu au avut un impact pozitiv asupra producției interne, ci au favorizat importurile.
Reducerile de cheltuieli publice și dereglementările pot duce, inevitabil, la măsuri dureroase, cum ar fi concedierile sau reducerile de salarii, dar istoria arată că aceste soluții sunt vitale pentru o transformare reală și sustenabilă a economiei. Politicienii, în special, ar putea fi reticenți să adopte aceste măsuri, temându-se de pierderea popularității sau a funcțiilor. Totuși, realitatea economică ne arată că a promite măriri de salarii și pensii, bazându-se pe resurse bugetare insuficiente, este o simplă illusionistă. Teoria „wage-led growth” nu este una viabilă; reducerea sărăciei trebuie să fie realizată prin tăierea cheltuielilor statului, așa cum a demonstrat succesul lui Milei în Argentina.
