Inserate latinești în scrieri ale lui Eminescu (XXV)
Un aspect fascinant al operei lui Mihai Eminescu este utilizarea inteligentă a expresiilor latinești, care adaugă profunzime și nuanță scrierilor sale. Începem cu un adagiu latinesc cunoscut, „Duobus litigantibus tertius gaudet”, traducere care se poate explica prin „Când doi se ceartă, al treilea se bucură.” Această structură nu se regăsește la autorii clasici, având în schimb o origine în fabulele lui Esop, care ilustrează cum, prin epuizarea conflictului, o parte neimplicată beneficiază de pe urma disputelor altora. Este remarcabil faptul că acest dicton apare în prima ediție a „Adagiilor” lui Erasmus din Rotterdam, datată 1500, și s-a adaptat în multe limbi moderne, inclusiv în română unde se formulează ca „Când doi se ceartă, al treilea câștigă.”
Analizând din punct de vedere gramatical, constatăm că numeralul latinești „duo” împreună cu participiul prezent „litigans” constituie o formă tipică a ablativului absolut, având valoare de propoziție subordonată. Enunțul principal spune că subiectul „tertius” (care se traduce prin „al treilea”) bucură prin verbul „gaudet”. Aceste termeni sunt înrudiți cu „litigo”, un cuvânt ce semnifică „a se certa” și cu „litigium”, care se referă la conflict sau controversă.
Un exemplu relevant în care Eminescu folosește această expresie este în articolul său publicat în „Timpul” pe 23 ianuarie 1879, unde aplică ironia și sarcasmul unui conflict intern dintre două facțiuni din tabăra liberalilor. Aceasta ilustrează o observație pertinentă asupra disensiunilor politice și despre cum astfel de dispute pot beneficia inopinat terțe părți.
O altă expresie latină preluată de Eminescu este „laudator temporis acti”, adaptată în plural. Poetul se referă astfel la cei care idealizează trecutul, întrebându-se retoric dacă avem o cultură și o administrație mai bune în prezent în comparație cu perioada anterioară. Prin această formulă, poetul critică nostalgia excesivă și impulsul de a idealiza vremurile trecute, numind acei „laudatori” apostoli ai unei gândiri care nu acceptă progresul.
În final, Eminescu face referire, într-un alt articol din 24 februarie 1879, la un principiu enunțat medieval de Ștefan cel Sfânt, care îi invită pe cititori să reflecteze asupra diversității și complexității societății. Poetul contestă ideea unei unități lingvistice și culturale forțate, pledând pentru o coexistență armonioasă a diversității etnice, un mesaj extrem de relevant și actual în contextul politic de astăzi.
