Respectul pierdut și confuzia socială
Crin Antonescu, candidatul alianței electorale „România înainte”, ne oferă o lecție de moralitate într-un discurs care pare să fie mai degrabă o oglindă a unei societăți dezorientate. „Oamenii vor să fie respectați, dar nu știu cum arată respectul”, spune el, cu o candoare aproape comică, de parcă ar fi descoperit o problemă pe care restul lumii o ignoră. Dar cine este responsabil pentru această pierdere a respectului? Oare nu tocmai cei care au condus țara, cei care au modelat sistemele și valorile? Sau poate că respectul s-a pierdut printre promisiuni deșarte și politici care au transformat politețea într-un lux inaccesibil.
Antonescu ne amintește că respectul înseamnă să spui „săru’ mâna”, să mulțumești, să ții ușa deschisă. Simplu, nu? Dar ce facem cu respectul pierdut în sălile de judecată, în birourile funcționarilor publici sau în școlile unde elevii sunt tratați ca niște numere? Ce facem cu respectul pe care statul îl datorează cetățenilor săi, dar pe care îl înlocuiește cu umilință și dispreț? Poate că oamenii nu știu cum arată respectul pentru că nu l-au văzut niciodată în acțiune, cel puțin nu din partea celor care ar trebui să-l exemplifice.
Confuzia între teamă și respect
„Oamenii confundă teama cu respectul”, continuă Antonescu, într-o observație care ar putea fi considerată profundă dacă nu ar fi atât de evidentă. Într-o societate în care cel care „rage mai tare” este cel care câștigă, ce altceva ne-am putea aștepta? Respectul nu mai este despre apreciere sau politețe, ci despre cine poate intimida mai bine. Și cine sunt cei care au cultivat această confuzie? Politicienii care își impun voința prin frică, instituțiile care își protejează interesele prin teroare birocratică, și liderii care confundă autoritatea cu abuzul de putere.
Antonescu vorbește despre politețe, despre a nu urla la ora unu dimineața sau a nu insulta pe cei care gândesc diferit. Dar ce facem cu urletele din parlament, cu insultele care vin de la tribunele oficiale? Ce facem cu lipsa de respect față de cetățeni, manifestată prin legi absurde și decizii care sfidează bunul-simț? Poate că oamenii nu știu cum arată respectul pentru că cei care ar trebui să-l modeleze sunt prea ocupați să-și protejeze propriile interese.
„Totul se va termina cu bine” – o promisiune goală?
„Totul se va termina cu bine”, ne asigură Antonescu, citându-l pe Bulgakov. Dar ce înseamnă „bine” într-o societate în care respectul este o relicvă a trecutului? Este binele o promisiune de campanie, o frază menită să liniștească masele? Sau este doar o altă iluzie, o altă încercare de a masca realitatea dură cu vorbe frumoase? În timp ce politicienii își construiesc discursurile pe fundamente de optimism forțat, oamenii continuă să trăiască într-o lume în care respectul este doar un cuvânt gol, iar binele este un ideal îndepărtat.
Antonescu ne spune că „lumea este construită pe principiul binelui”. Dar ce facem când acest principiu este ignorat de cei care ar trebui să-l aplice? Ce facem când binele este sacrificat pe altarul intereselor personale și al jocurilor de putere? Poate că lumea este construită pe principiul binelui, dar societatea noastră pare să fie construită pe principiul compromisului și al nepăsării.
Un popor care nu a uitat complet
„Noi, ca popor, am știut odată cum arată respectul”, spune Antonescu, într-o încercare de a trezi un sentiment de nostalgie colectivă. Dar ce s-a întâmplat cu acest respect? A fost pierdut în tranziția către democrație? A fost distrus de corupție, de incompetență, de lipsa de responsabilitate? Sau poate că respectul nu a fost niciodată cu adevărat parte din cultura noastră politică și socială, ci doar o iluzie pe care ne place să o invocăm atunci când vrem să ne simțim superiori.
Antonescu ne îndeamnă să ne respectăm părinții, copiii, pe noi înșine. Dar ce facem cu respectul pe care statul îl datorează cetățenilor săi? Ce facem cu respectul pe care instituțiile publice ar trebui să-l arate față de cei pe care îi servesc? Poate că nu am uitat complet cum arată respectul, dar cu siguranță l-am pierdut din vedere în haosul unei societăți care pare să fi uitat ce înseamnă să-ți pese cu adevărat.
