SINGURI ÎN PUSTIETATEA AMERICII. CUM TRĂIAU ROMÂNII AJUNȘI CIOBANI ÎN MONTANA LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX
La începutul secolului al XX-lea, ideea „Lumii Noi” a attractat puternic imaginația locuitorilor din Transilvania, iar satele din județul Sibiu au fost printre primele care și-au îndreptat privirea către America. Mii de țărani și ciobani români, animați de sărăcia cruntă, au lăsat în urmă Carpații, căutând o viață mai bună pe tărâmuri străine, unde promisiunile prosperității păreau la îndemână.
Documentele din acea eră, mai ales publicația „Foaia Poporului” din perioada 1900-1914, aduc la lumină o poveste impresionantă de curaj, suferință și adaptare. Oamenii din Mărginimea Sibiului, în special din Poiana, au emigrat în masă în America, iar trăirile lor au fost mărturisite în paginile ziarelor vremii. Aceste relatări ajută la conturarea unei imagini vii despre cum românii au supraviețuit și s-au adaptat la o viață nouă, dar adesea singuratică.
Un exemplu elocvent al acestor încercări vine din anul 1912, din statul Montana. George Suciu, un cioban din Poiana, scria redacției „Foaia Poporului” că aproape 300 de ciobani din satul său păzeau turme uriașe de oi pe câmpiile americane. El menționa: „Noi suntem aproape trei sute de ciobani din Poiana Sibiului, păzind turme mari de oi pe aici, în Montana, și suntem plătiți decent, 40 de dolari pe lună.”
În scrisoarea sa, Suciu împărtășește sentimentele de dor și tristețea lăsată de distanța față de patria sa. „De multe ori mă gândesc la iubita mea patrie și mă întreb ce se mai întâmplă acolo”, mărturisește el. Cu toate acestea, singurătatea rămânea o constantă apăsătoare: „Noi o ducem bine, dar, din păcate, această singurătate e foarte neplăcută pentru noi aici, păzind turme de oi, într-un pustiit enorm, cu doar un cioban pentru fiecare turmă.”
Într-o altă scrisoare din 1907, un alt român stabilit în America descria cum sărbătorile de Crăciun care se apropie îi umpleau inima de tristețe. „Sărbul ar trebui să se simtă bine în propriul său țara, dar pentru noi, aruncați în această străinătate, aceste sărbători devin doar amintiri îndepărtate.” Absența tradițiilor, a preoților și a comunității îl lăsa pe el și pe alții ca el fără confortul familiar al sărbătorilor: „Ce sfinte zile și frumoase am petrecut acasă, dar acum rămânem fără slujbe și fără cântări. Suntem ca niște oi pierdute, neauzind glasul păstorului.”
Poveștile acestor români ne arată nu numai dificultățile întâmpinate, ci și dorința lor de apartenență și normalitate, chiar și într-o lume străină. Deoarece mulți dintre ei erau forțați să muncească în fabrici sau altundeva, mulți nu își mai aduceau aminte când erau Crăciunul sau Anul Nou, captivi în rutina zilnică de muncă. Această experiență reflectă fidel realitățile dure ale emigrației, dar și speranța că viitorul va aduce oportunități mai bune.
