De la sfârșitul Revoluției culturale la statutul de putere economică globală
Pe 6 octombrie 1976, patru dintre cei mai radicali lideri ai Partidului Comunist Chinez erau arestați la Beijing. Printre ei se afla Jiang Qing, văduva lui Mao Zedong. Arestarea „Bandei celor patru” – din care mai făceau parte Zhang Chunqiao, Yao Wenyuan și Wang Hongwen – a marcat sfârșitul Revoluției culturale, unul dintre cele mai traumatizante capitole din istoria Chinei moderne.
Cincizeci de ani mai târziu, contrastul este uriaș. China este una dintre cele mai mari economii ale lumii și un centru industrial și tehnologic global.
Revoluția culturală a lăsat China într-o situație dramatică
Revoluția culturală fusese lansată de Mao în 1966. Oficial, scopul era apărarea ideologiei revoluționare și eliminarea elementelor considerate burgheze sau capitaliste. În realitate, campania s-a transformat într-o uriașă luptă politică și într-o epurare a Partidului Comunist.
Gărzile Roșii au atacat profesori, funcționari și persoane considerate „burgheze”. Școli, temple și locuințe au fost devastate. Au urmat confruntări între facțiuni, persecuții și epurări. Estimările privind numărul victimelor variază de la sute de mii la milioane de oameni. Economia a fost grav afectată, iar o parte importantă a patrimoniului istoric și cultural a fost distrusă.
Deng Xiaoping și schimbarea de direcție
După moartea lui Mao, Hua Guofeng a preluat pentru scurt timp controlul asupra Partidului Comunist. Deng Xiaoping, epurat de două ori în timpul Revoluției culturale, a revenit treptat în centrul puterii. Începând din 1978, China a intrat într-o perioadă cunoscută drept „reforma și deschiderea”.
Au fost introduse treptat mecanisme de piață. Agricultura a fost reformată, investițiile străine au fost încurajate, au apărut zone economice speciale, iar întreprinderile au primit mai multă autonomie. China nu a renunțat la conducerea politică a Partidului Comunist, dar a permis mecanismelor de piață să funcționeze într-un sistem politic care a rămas comunist.
„Fabrica lumii” și creșterea economică
Potrivit Băncii Mondiale, din 1978 China a înregistrat o creștere medie a PIB-ului de peste 9% pe an, iar peste 800 de milioane de oameni au ieșit din sărăcia extremă. În deceniile următoare, China s-a transformat într-o mare platformă industrială și apoi într-un centru al comerțului mondial. Aderarea la Organizația Mondială a Comerțului, în 2001, a accelerat integrarea țării în economia globală.
China care a ajuns la Xi Jinping era deja o putere economică
Xi Jinping a preluat conducerea Partidului Comunist în 2012. Cea mai mare parte a saltului economic care a transformat țara din economia de după Mao într-o putere globală s-a produs înainte ca Xi să ajungă la conducere. Xi a moștenit o economie deja transformată.
În perioada sa, Beijingul a pus un accent tot mai mare pe tehnologie, producție avansată, energie verde, infrastructură și industrii strategice. China a devenit lider mondial în numeroase segmente ale producției industriale și și-a dezvoltat puternic companiile din domeniul bateriilor, vehiculelor electrice, energiei regenerabile și tehnologiei.
De la haosul lui Mao la problema unei economii prea dependente de stat
Transformarea Chinei este una dintre cele mai spectaculoase schimbări economice din istoria recentă, dar ea nu poate fi explicată exclusiv prin conducerea politică actuală. Motorul inițial al transformării a fost schimbarea de direcție începută după 1978, în special sub Deng Xiaoping.
FMI atrage atenția asupra consumului intern slab, crizei prelungite din sectorul imobiliar, nivelului ridicat al datoriilor și îmbătrânirii populației. China de astăzi trebuie să găsească noi surse de creștere într-o economie care nu mai poate conta în aceeași măsură pe forța de muncă ieftină, investiții masive și exporturi.
