Datoria externă și iluzia prosperității noastre pe împrumut
Recent, Banca Națională a României a raportat o creștere semnificativă a datoriei externe a țării, care s-a ridicat, în perioada ianuarie-decembrie 2025, la 227,347 miliarde euro, marcând o augmentare de 23,837 miliarde euro. Această datorie se împartă în datorii pe termen lung și pe termen scurt, cu 179,431 miliarde euro (78,9% din total) înregistrate pe termen lung, în creștere cu 14,8% față de finalul anului precedent, și 47,916 miliarde euro (21,1% din total) pe termen scurt, aflată de asemenea în creștere cu 1,6% față de 2024. Este esențial să înțelegem ce comportă aceste cifre și cum ne influențează viața cotidiană.
Un argument frecvent adus în discuție de nostalgici, referitor la perioada comunistă, este achitarea totală a datoriei externe de către Nicolae Ceaușescu, în 1989. Această realizare contabilă, de a deveni singurul stat fără datorie externă, a fost posibilă datorită unei politici dure de austeritate. În 1982, datoria era de aproximativ 13 miliarde dolari, iar regimul a decis o rambursare accelerată, cu scopul de a reduce dependența de creditorii occidentali. Consecințele acestei politici drastice au fost devastatoare pentru populație, suferind efectiv de pe urma raționalizării alimentelor și a bunurilor de bază, ceea ce demonstrează că eliminarea datoriei externe nu a constituit un simptom de prosperitate, ci o alegere politică nocivă.
Legea istorică pe care trebuie să o învățăm din această experiență este că datoria externă, dacă este gestionată prost, poate duce la crize economice. De exemplu, Statele Unite au o datorie externă de 25 de trilioane de dolari, dar nivelul acesteia nu ascunde o vulnerabilitate, ci reflectă forța economiei americane, unde împrumuturile sprijină investiții productive. În contrast, România se confruntă cu un deficit bugetar și un deficit de cont curent care explică aportul la datoria externă. Statul împrumută constant pentru a acoperi cheltuieli curente, ceea ce înseamnă că prosperitatea aparentă este susținută de resurse externe.
Este important să reținem că, deși datoria externă a României rămâne sub 70% din PIB, problema esențială este modul în care aceasta este utilizată. Economiile în expansiune preocupate de viitor nu își permit împrumuturi fără un plan de dezvoltare în spate. Banii împrumutați ar trebui să fie direcționați către proiecte de infrastructură care să genereze profituri, nu spre cheltuieli curente inutile. O diferență semnificativă există între a contracta datorii pentru a construi drumuri, care să faciliteze comerțul și dezvoltarea, și a împrumuta bani pentru a acoperi cheltuieli repetitive.
În concluzie, datoria externă a României, care se apropie cu pași mari de 230 de miliarde de euro, ar trebui să fie un semnal de alarmă pentru adminstrație, nu o sursă de mândrie. Creșterea acesteia trebuie gestionată cu prudență, pentru a evita o nouă criză economică și a asigura viitorul prosperității din România.
