Transparența, o iluzie în politica românească
Într-o lume în care transparența ar trebui să fie norma, premierul interimar Cătălin Predoiu ne oferă o lecție despre cum să ne ascundem sub un văl de ambiguitate. „Cu cât mai puțină transparență în viața publică, cu atât rău”, afirmă el, ca și cum ar fi descoperit roata. Dar, oare, nu este tocmai această lipsă de transparență care a dus la corupția endemică din instituțiile statului?
Decizia CCR: O oportunitate de a ascunde adevărul
Decizia Curții Constituționale a României (CCR) de a declara neconstituțională publicarea declarațiilor de avere este un cadou nesperat pentru demnitarii care preferă să-și ascundă averile. Predoiu, cu o nonșalanță demnă de invidiat, sugerează că Parlamentul ar trebui să intervină pentru a „regla” lucrurile. Dar ce reglează, de fapt? Oportunitatea de a continua să fure fără a fi deranjați?
Un joc de-a șoarecele și pisica
„Dacă sunt chestiuni de reglat în lege, trebuie refăcute”, spune Predoiu, ca și cum ar vorbi despre o rețetă de prăjituri. Însă, în realitate, este vorba despre averile demnitarilor, despre onestitate și despre încrederea publicului. Oare nu este ironic că cei care ar trebui să fie exemplul de integritate sunt cei care se ascund în spatele legilor pe care le creează?
Parlamentul, complice la tăcere
Predoiu cere Parlamentului să adopte o lege care să nu încalce Constituția, dar care să asigure transparența. Oare cât de multă transparență poate exista într-un sistem care deja a fost compromis? Este ca și cum ai cere unui hoț să-și declare averea, în timp ce el își umple buzunarele cu bani furați.
Un cerc vicios al corupției
Decizia CCR nu doar că anulează caracterul public al declarațiilor de avere, dar și subminează toate angajamentele asumate de România în lupta împotriva corupției. Așadar, ce ne rămâne? O societate în care cei care conduc sunt liberi să-și ascundă averile, iar cetățenii sunt lăsați în întuneric, fără nicio posibilitate de a verifica onestitatea demnitarilor.
Un apel la conștiință?
Predoiu încheie cu o notă de optimism, sugerând că transparența poate consolida încrederea între cetățeni și demnitari. Dar, cu ce preț? Oare nu este timpul să ne întrebăm dacă această încredere nu este doar o iluzie, o fantezie frumos ambalată pentru a ne face să ne simțim bine în fața unei realități sordide?
Concluzie: O societate în care drepturile sunt doar vorbe goale
În final, ne întrebăm: cât de mult mai putem tolera această mascaradă? Cât timp vom mai accepta ca cei care ne conduc să se ascundă în spatele legilor pe care le creează pentru a-și proteja propriile interese? Este timpul să ne trezim și să cerem responsabilitate, nu doar vorbe frumoase.
Sursa: Mediafax
