România și mirajul fondurilor de coeziune: o poveste de succes sau o iluzie bine vândută?
Adrian Câciu, fost ministru al Finanțelor și actual deputat PSD, ne anunță triumfător că România a atins un grad de absorbție a fondurilor de coeziune de 9,7%, depășind media Uniunii Europene de 8,6%. O veste care, la prima vedere, ar trebui să ne umple de mândrie. Dar, să nu ne grăbim să deschidem șampania. În spatele acestor cifre se ascunde o realitate mai puțin strălucitoare, una care ridică întrebări despre eficiența și transparența utilizării acestor fonduri.
România, cu un procent de absorbție de 9,7%, se află pe locul 10 în UE, dar pe locul 3 ca sumă nominală atrasă. Sună impresionant, nu-i așa? Totuși, să nu uităm că aceste fonduri sunt menite să reducă decalajele economice și sociale dintre statele membre. Și atunci, de ce continuăm să vedem drumuri nefinalizate, spitale în ruină și școli fără dotări de bază? Unde se duc, de fapt, acești bani?
Contracte de miliarde și rezultate invizibile
Conform declarațiilor lui Câciu, România are contracte în valoare totală de peste 30 de miliarde de euro, iar banii intrați reprezintă aproape 10%. Dar ce înseamnă asta pentru cetățeanul de rând? În timp ce politicienii se laudă cu procente și miliarde, realitatea din teren rămâne neschimbată. Satele continuă să fie izolate, infrastructura este la pământ, iar accesul la servicii de bază este un lux pentru mulți români.
Este fascinant cum aceste cifre sunt prezentate ca un succes răsunător, în timp ce impactul lor real asupra vieții oamenilor este aproape inexistent. Poate că ar trebui să ne întrebăm cine beneficiază cu adevărat de aceste fonduri. Sunt ele folosite pentru proiecte care să îmbunătățească viața cetățenilor sau pentru a umple buzunarele unor „băieți deștepți” din cercurile de influență?
Media UE: un paravan pentru incompetență?
Câciu nu uită să sublinieze că media UE este de doar 8,6%, ca și cum acest lucru ar justifica lipsa de progres real în România. Este aceasta o competiție a mediocrității? Faptul că suntem puțin peste media europeană nu ar trebui să fie un motiv de laudă, ci un semnal de alarmă. În loc să ne comparăm cu cei mai slabi, ar trebui să aspirăm la standardele celor mai performanți.
Dar, desigur, este mai ușor să ne ascundem incompetența în spatele unor statistici favorabile decât să recunoaștem că avem o problemă sistemică. O problemă care începe de la lipsa de viziune și planificare și se termină cu corupția endemică care sufocă orice inițiativă de dezvoltare reală.
Un sistem care se hrănește din promisiuni
În timp ce politicienii își construiesc cariere pe baza acestor „realizări”, cetățenii rămân captivi într-un sistem care promite mult și livrează puțin. Fondurile de coeziune ar trebui să fie un motor al dezvoltării, nu un instrument de propagandă politică. Dar, în România, pare că scopul principal este să bifăm niște procente, nu să schimbăm vieți.
Poate că este timpul să ne întrebăm de ce, după atâția ani de acces la fonduri europene, România rămâne în continuare la coada clasamentului în ceea ce privește calitatea vieții. Poate că este timpul să cerem mai mult de la cei care ne conduc. Sau poate că vom continua să ne mulțumim cu firimiturile și să aplaudăm laudele goale ale politicienilor.
