Limita urbanului: unde începe oraşul şi unde se termină satul (II)
Urbanitatea, un concept complex, este adesea analizată din perspective variate, fiecare aducând un set distinct de criterii care ajută la definirea și înțelegerea specificului mediului urban. În literatura de specialitate, urbanitatea este frecvent abordată din trei unghiuri complementare: demografică, funcțională și identitar-urbană. Aceste perspective nu sunt exhaustive, dar oferă o bază solidă pentru a înțelege cum se conturează orașul în contrast cu satul.
Un exemplu relevant este criteriul gradului de compactitate, utilizat în special în Europa de Nord, unde, în ciuda unui nivel de dezvoltare ridicat, densitatea populației rămâne scăzută. Aici, așezările urbane sunt caracterizate prin construcții dense, ceea ce reflectă specificul activităților urbane. De exemplu, în Suedia, orașele trebuie să respecte distanțe minime între construcții, între 50 și 200 de metri, pentru a fi considerate urbane.
În contrast, în țările emergente, unde disparitățile între infrastructura rurală și cea urbană sunt evidente, criteriul aspectului exterior și al dotărilor devine esențial. În India și Guatemala, de exemplu, localitățile care dispun de apă curentă sunt considerate orașe. Totuși, acest criteriu este problematic, deoarece multe orașe mari din țările în dezvoltare nu beneficiază de dotări corespunzătoare, cum ar fi apă curentă sau transport public eficient. În schimb, în statele dezvoltate, chiar și cele mai mici așezări rurale dispun de infrastructură urbană de bază.
În România, Legea 351 din 2001 stabilește criterii clare pentru a defini un oraș: 70% dintre locuințe trebuie să aibă instalații de apă, 55% să fie dotate cu baie și WC, iar 35% cu încălzire centrală. De asemenea, 50% din lungimea șoselelor trebuie să fie modernizate, iar sistemul rutier intern să includă cel puțin 60% străzi cu rețele de apă, 50% cu canalizare și 60% cu hidranți exteriori.
Revenind la cele trei criterii fundamentale, să ne concentrăm acum pe criteriul funcțional și pe perspectiva identitar-urbană. Din punct de vedere funcțional, urbanitatea este strâns legată de rolul economic al orașului, care trebuie să ofere o diversitate de activități și servicii. Aceasta generează interdependențe complexe între locuitori și localități, orașele având multiple funcții: administrative, industriale, comerciale, educaționale și culturale. Aceste funcții nu se limitează la consumul local, ci au impact la nivel regional, național și chiar transnațional.
Urbanitatea funcțională implică, de asemenea, existența unei infrastructuri de transport și comunicații care facilitează fluxurile de bunuri, servicii și informații. Orașul devine astfel un nod complex în rețelele sociale și economice, unde diversitatea funcțiilor contribuie la dezvoltarea și coeziunea urbană. Această preocupare pentru funcționalitate nu este nouă; economiști, sociologi și geografi au studiat aceste aspecte de-a lungul timpului. Ferdinand von Richthofen, în 1908, definea orașul ca o grupare de oameni care își desfășoară activitatea în domenii precum comerțul și industria, excluzând agricultura.
În concluzie, urbanitatea nu este doar o sumă de statistici și funcții economice, ci un construct social și cultural, rezultat al interacțiunilor și reprezentărilor colective. Aceasta include elemente simbolice, culturale și sociale care definesc identitatea urbană și sentimentul de apartenență al locuitorilor. Urbanitatea identitară reflectă modul în care comunitatea interacționează cu spațiul construit și cum orașul devine un cadru pentru expresii artistice, tradiții și ritualuri urbane.
George Țurcănașu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultății de Geografie și Geologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.
